Alex nu fusese niciodată genul de tip popular. Era banal. Se descurca binișor la majoritatea lucrurilor dar nu avea nici un talent aparte. Era băiatul mereu prezent dar pe care nimeni nu îl observă și puțini îi știu numele. El știa tot despre oricine dar nimeni nu știa nimic despre el.
Era un elev mediocru. Colegii nu râdeau de el, dar nici nu îl luau în seamă. Era înalt și puțin cam slab, avea părul negru asemeni cărbunelui și pielea albă. Stătea în ultima bancă. Colegii lui îl băgau în seamă când aveau nevoie de ceva sau întrebau de vreo temă, dar în marea majoritate a timpului îl ignorau. Și asta pentru că era diferit. Cumva, el era altfel decât ceilalți. Pe el nu îl distrau niciodată glumele lor proaste și subiectele lui de interes erau cu totul altele decât ale lor. Era diferit, iar asta îi deranja. Îi făcea să se simtă incomod. Așa că preferau să îl evite, pentru că nu era ca ei. Pentru că se întâmplă cu persoanele diferite. Sunt excluse. Pentru că nimeni nu se deranjează să îi înțeleagă. Dar lui nu îi păsa. Avea cărțile care să îi distragă atenția de la orice și își punea căștile pe urechi cu muzica la maxim ca să nu mai audă zumzetul deranjant al lumii din jurul său.
Un singur lucru îi plăcea la viața lui. Sau mai bine zis, o persoană. Elena. Deși era diferită, cumva, toți o plăceau. Nici ea nu era ca ceilalți. Nici ea nu lua parte la glumele lor, nici nu discuta despre aceleași subiecte banale. Dar totuși, ei o admirau. Alex nu putea înțelege de ce. Poate din cauza frumuseții ei. Sau a zâmbetului ei sincer și a firii ei vesele, total opuse cu cea a lui. Nimeni nu îl compara pe Alex cu Elena. Dar el știa că, la urma urmei, nu erau chiar așa de diferiți. Știa că, dacă și-ar face curaj să vorbească cu ea, l-ar înțelege. Dar nu avea curaj. Poate pentru că o plăcea prea mult și îi era frică să nu strice totul.
Dar uneori, lucrurile se întâmplă, cu sau fără voia noastră. Într-o zi, plimbându-se prin parc cu căștile în urechi și cu mintea oriunde numai în prezent nu, se lovi de ea. Ieșise în parc să își plimbe cățelul, probabil, iar el, fraierul, nu o văzuse și se lovise de ea.
-Scuză-mă... Spusese el, încurcat, dându-și căștile jos.
-E ok. Îmi place trupa asta, spuse ea, când auzi muzica din căști.
-Oh, serios? E trupa mea preferată. Vrei să asculți melodia mea preferată de la ei?
-Sigur.
Se plimbaseră o vreme, fata cu chip de înger și băiatul banal, ascultând muzica preferată și vorbind, până când soarele începuse să se lase sub linia orizontului. Dar pentru Alex, clipa aceea fusese infinită, nu voia să își amintească momentul în care fiecare a plecat spre casa lui. În amintirea lui ei doar se plimbau ascultând muzică bună și vorbind, pentru totdeauna. Nu își dorea nimic altceva.
Prea frumos ca să fie adevărat? Poate că da. Poate că tocmai de asta s-a și terminat atât de repede.
duminică, 6 martie 2016
sâmbătă, 5 martie 2016
CAPITOLUL IV
Sunetele pașilor pe asfaltul ud tulburau liniștea profundă așternută după ploaie.
Alex mergea încet, cu mâinile în buzunare și căștile în urechi. Vântul adia ușor, iar șuvițele de păr negru îi intrau în ochi.
Nu voia să se întoarcă acasă, dar nici altundeva. Nu știa ce vrea să facă, era doar confuz. Un copil sensibil într-o mare de gânduri. Nu își dădea seama cum îl fac toate lucrurile astea să se simtă, dar nici nu îi păsa. Se obișnuise cu durerea. Defapt, era destul de sigur că nu voia să fie fericit. Fericirea e relativă. Ea se află în tine. Nu în tine așa cum te arăți oamenilor ci în tine așa cum te arăți ție. Dacă te găsești pe tine găsești și fericirea. Dar atunci de ce este relativă? Pentru că e imposibil să te găsești pe tine, să te cunoști cu adevărat. Poți să tinzi spre a te cunoaște, dar niciodată nu te cunoști complet. Deci poți să tinzi spre a fi fericit dar nu poți fi fericit complet. Fericirea deplină e imposibilă. Și atunci? La urma urmei, Alex disprețuia toți oamenii pe care îi știa fericiți, pentru aroganța și imaturitatea lor.
Pe când tristețea... Ea are o frumusețe a ei. E ascunsă în pacea și liniștea ploilor de toamnă, în poveștile cu final trist, dar care și-ar pierde frumusețea dacă s-ar termina bine. Unii oameni sunt fericiți cu tristețea lor. Dacă încerci să îl scapi de tristețe pe un astfel de om e ca și cum ai încerca să smulgi păturica unui copil mic. Când nu mai ai nici o soluție să scapi de tristețe te împrietenești cu ea.
"Îmi pasă de oricine înafară de mine." Spusese Valentine. Lui nu îi păsa de el însuși, dar nici de altcineva înafară de Elena. Iar Elena era în aceeași stare de mai bine de cinci luni. Nu o dată îi întrebase pe doctori când își va reveni. Dar adevărul e că întrebarea corectă, pe care nimeni nu avusese curajul să o pună, era nu când, ci dacă își va reveni. Și până atunci, totul era scufundat într-o incertitudine dureroasă.
Nimeni nu știa, dar toți făceau fel de fel de teorii. A fost un accident? Atunci cum s-a întâmplat? A încercat să se sinucidă? Dar de ce?
Alex era singurul care știa de ce. Din cauza lui. Pentru că fusese suficient de fraier să o piardă și acum, o pierduse de tot.
Alex mergea încet, cu mâinile în buzunare și căștile în urechi. Vântul adia ușor, iar șuvițele de păr negru îi intrau în ochi.
Nu voia să se întoarcă acasă, dar nici altundeva. Nu știa ce vrea să facă, era doar confuz. Un copil sensibil într-o mare de gânduri. Nu își dădea seama cum îl fac toate lucrurile astea să se simtă, dar nici nu îi păsa. Se obișnuise cu durerea. Defapt, era destul de sigur că nu voia să fie fericit. Fericirea e relativă. Ea se află în tine. Nu în tine așa cum te arăți oamenilor ci în tine așa cum te arăți ție. Dacă te găsești pe tine găsești și fericirea. Dar atunci de ce este relativă? Pentru că e imposibil să te găsești pe tine, să te cunoști cu adevărat. Poți să tinzi spre a te cunoaște, dar niciodată nu te cunoști complet. Deci poți să tinzi spre a fi fericit dar nu poți fi fericit complet. Fericirea deplină e imposibilă. Și atunci? La urma urmei, Alex disprețuia toți oamenii pe care îi știa fericiți, pentru aroganța și imaturitatea lor.
Pe când tristețea... Ea are o frumusețe a ei. E ascunsă în pacea și liniștea ploilor de toamnă, în poveștile cu final trist, dar care și-ar pierde frumusețea dacă s-ar termina bine. Unii oameni sunt fericiți cu tristețea lor. Dacă încerci să îl scapi de tristețe pe un astfel de om e ca și cum ai încerca să smulgi păturica unui copil mic. Când nu mai ai nici o soluție să scapi de tristețe te împrietenești cu ea.
"Îmi pasă de oricine înafară de mine." Spusese Valentine. Lui nu îi păsa de el însuși, dar nici de altcineva înafară de Elena. Iar Elena era în aceeași stare de mai bine de cinci luni. Nu o dată îi întrebase pe doctori când își va reveni. Dar adevărul e că întrebarea corectă, pe care nimeni nu avusese curajul să o pună, era nu când, ci dacă își va reveni. Și până atunci, totul era scufundat într-o incertitudine dureroasă.
Nimeni nu știa, dar toți făceau fel de fel de teorii. A fost un accident? Atunci cum s-a întâmplat? A încercat să se sinucidă? Dar de ce?
Alex era singurul care știa de ce. Din cauza lui. Pentru că fusese suficient de fraier să o piardă și acum, o pierduse de tot.
CAPITOLUL III
Alex înaintă pe aleea îngustă ce ducea spre pod, lăsând în urmă clădirea albă și solitară a spitalului. Ploaia se oprise și soarele ieșise din nori, mai puternic decât înainte, oglindindu-și lumina în asfaltul ud, presărat cu frunzele ruginii căzute din copaci.
Alex încă era confuz din cauza discuției ciudate de mai devreme. Se întreba în ce măsură puteau fi adevărate lucrurile spune de fată dar se încăpățâna să rămână la vechile păreri deși încrederea îi era adânc zdruncinată. Era oare posibil să fie adevărat și ca accidentul Elenei să fie, într-adevăr, un accident? Alex alungă gândul, nevrând să creadă așa ceva.
Ajunse la podul înalt din piatră pe care trecuse de atât de multe ori încât îl știa ca în palmă. Fiecare bucată de pavaj ciobită și fiecare graffitti nereușit de pe stâlpii de susținere. Se apropie de balustrada metalică și aruncă o privire spre apele învolburate ale râului. De multe ori voise să sară însă, ca de obicei, nu avusese curajul necesar. Cu siguranță nu ar fi supraviețuit din cauza curentului și a faptului că nu știa să înoate. Prinse cu mâinile balustrada rece și se aplecă încet spre partea cealaltă. Defapt, nici nu era nevoie să sară peste. Era suficient să se aplece încet, tot mai mult și mai mult, peste balustradă. Nici nu trebuia să se gândească la sinucidere. Trebuia să se aplece încă puțin. Mereu, încă puțin și încă puțin, orice ar fi, până nu se va mai putea ridica la loc și curenții îl vor prinde în dansul lor sinistru.
Se aplecase destul de mult peste balustradă când simți cum o mână îl prinde de umăr și îl trage înapoi.
-Nu vrei să faci asta. Crede-mă.
Alex oftă și se întoarse.
-Ce vrei?
-Nimic. Doar încerc să te opresc să faci o prostie.
-Nu e problema ta.
-Mai târziu o să îmi mulțumești.
-Nu cred. Puteam să scap lumea de un nenorocit.
-Nu e adevărat. Nu mai dramatiza atât. A fost doar un accident și în subconștientul tău știi asta. Îți place să crezi că tu ești motivul pentru care a încercat să se sinucidă dar adevărul e că nici un moment nu s-a gândit la asta. Nu te-a iubit. A fost omul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Se apropie de Alex și se rezemă cu spatele de bastrada rece. O pală de vânt în părul ei îl făcu să se asemene cu focul, în contrast cu vremea rece de afară. Alex nu mai avea nici puterea și nici voința de a o mai contrazice. Hotărâse să stea pur și simplu acolo, acceptând fiecare replică a ei ca pe un cuțit în inimă. Însă ea nu continuă. Băgă mâna în buzunar și scoase un pachet de țigări.
-Fumezi? Îl întrebă ea.
-Da.
Fata îi întinse o țigară, pe care acesta o acceptă recunoscător.
-De ce? Îl întrebă ea.
-Poftim? Se miră Alex.
-De ce fumezi?
-Ăăă, nu știu... Se fâstici el. Presupun că din obișnuință.
Îi răspunse, lăsând apoi să se aștearnă liniștea.
-Dar tu? O întrebă el după un timp.
-Ca să mor, îi răspunse ea sigură pe sine, dar cu un mic tremur în glas.
Alex surâse ironic dar uimit în același timp. Deși nu i-ar fi plăcut să recunoască, se simțea bine că nu este singurul vulnerabil.
-Spuse fata care încearcă să mă convingă că sinuciderea nu e o soluție.
-Îmi pasă de oricine înafară de mine, îi răspunse ea.
Alex se lăsă încet pe lângă balustradă și se așeză pe marginea pavajului cu țigara pe jumătate fumată în mână. Obosise și nu înțelegea cum fata aceasta putea să îl lase fără răspuns. Ea îl urmă și se așeză lângă el, picior peste picior.
-Eu sunt Valentine, îl informă ea. Dar îmi poți spune Val. Întinse spre el o mână fină cu unghiile perfect vopsite în negru. Era genul acela de mână pe care vrei să o ții în mâna ta și să nu îi mai dai drumul. Poate era din cauza oboselii, dar Alex nu își mai amintea ca Elena să fi avut astfel de mâini.
Întinse și el mâna și își rosti numele ridicol.
-Ei bine, se face târziu, spuse ea și ridică. Cred că va trebui să plec.
Aruncă filtrul rămas de la țigară și îl strivi cu vârful bocancului.
-Presupun că ne vom mai vedea, spuse ea și plecă, fără să își ia rămas bun.
Alex rămase uitându-se la ea până dispăru după un colț, apoi se ridică și se îndreptă spre casă. Soarele pe jumătate ascuns după linia orizontului lăsa urme roșiatice pe cer, aproape la fel de frumoase ca părul lui Valentine bătut de vânt.
Alex încă era confuz din cauza discuției ciudate de mai devreme. Se întreba în ce măsură puteau fi adevărate lucrurile spune de fată dar se încăpățâna să rămână la vechile păreri deși încrederea îi era adânc zdruncinată. Era oare posibil să fie adevărat și ca accidentul Elenei să fie, într-adevăr, un accident? Alex alungă gândul, nevrând să creadă așa ceva.
Ajunse la podul înalt din piatră pe care trecuse de atât de multe ori încât îl știa ca în palmă. Fiecare bucată de pavaj ciobită și fiecare graffitti nereușit de pe stâlpii de susținere. Se apropie de balustrada metalică și aruncă o privire spre apele învolburate ale râului. De multe ori voise să sară însă, ca de obicei, nu avusese curajul necesar. Cu siguranță nu ar fi supraviețuit din cauza curentului și a faptului că nu știa să înoate. Prinse cu mâinile balustrada rece și se aplecă încet spre partea cealaltă. Defapt, nici nu era nevoie să sară peste. Era suficient să se aplece încet, tot mai mult și mai mult, peste balustradă. Nici nu trebuia să se gândească la sinucidere. Trebuia să se aplece încă puțin. Mereu, încă puțin și încă puțin, orice ar fi, până nu se va mai putea ridica la loc și curenții îl vor prinde în dansul lor sinistru.
Se aplecase destul de mult peste balustradă când simți cum o mână îl prinde de umăr și îl trage înapoi.
-Nu vrei să faci asta. Crede-mă.
Alex oftă și se întoarse.
-Ce vrei?
-Nimic. Doar încerc să te opresc să faci o prostie.
-Nu e problema ta.
-Mai târziu o să îmi mulțumești.
-Nu cred. Puteam să scap lumea de un nenorocit.
-Nu e adevărat. Nu mai dramatiza atât. A fost doar un accident și în subconștientul tău știi asta. Îți place să crezi că tu ești motivul pentru care a încercat să se sinucidă dar adevărul e că nici un moment nu s-a gândit la asta. Nu te-a iubit. A fost omul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Se apropie de Alex și se rezemă cu spatele de bastrada rece. O pală de vânt în părul ei îl făcu să se asemene cu focul, în contrast cu vremea rece de afară. Alex nu mai avea nici puterea și nici voința de a o mai contrazice. Hotărâse să stea pur și simplu acolo, acceptând fiecare replică a ei ca pe un cuțit în inimă. Însă ea nu continuă. Băgă mâna în buzunar și scoase un pachet de țigări.
-Fumezi? Îl întrebă ea.
-Da.
Fata îi întinse o țigară, pe care acesta o acceptă recunoscător.
-De ce? Îl întrebă ea.
-Poftim? Se miră Alex.
-De ce fumezi?
-Ăăă, nu știu... Se fâstici el. Presupun că din obișnuință.
Îi răspunse, lăsând apoi să se aștearnă liniștea.
-Dar tu? O întrebă el după un timp.
-Ca să mor, îi răspunse ea sigură pe sine, dar cu un mic tremur în glas.
Alex surâse ironic dar uimit în același timp. Deși nu i-ar fi plăcut să recunoască, se simțea bine că nu este singurul vulnerabil.
-Spuse fata care încearcă să mă convingă că sinuciderea nu e o soluție.
-Îmi pasă de oricine înafară de mine, îi răspunse ea.
Alex se lăsă încet pe lângă balustradă și se așeză pe marginea pavajului cu țigara pe jumătate fumată în mână. Obosise și nu înțelegea cum fata aceasta putea să îl lase fără răspuns. Ea îl urmă și se așeză lângă el, picior peste picior.
-Eu sunt Valentine, îl informă ea. Dar îmi poți spune Val. Întinse spre el o mână fină cu unghiile perfect vopsite în negru. Era genul acela de mână pe care vrei să o ții în mâna ta și să nu îi mai dai drumul. Poate era din cauza oboselii, dar Alex nu își mai amintea ca Elena să fi avut astfel de mâini.
Întinse și el mâna și își rosti numele ridicol.
-Ei bine, se face târziu, spuse ea și ridică. Cred că va trebui să plec.
Aruncă filtrul rămas de la țigară și îl strivi cu vârful bocancului.
-Presupun că ne vom mai vedea, spuse ea și plecă, fără să își ia rămas bun.
Alex rămase uitându-se la ea până dispăru după un colț, apoi se ridică și se îndreptă spre casă. Soarele pe jumătate ascuns după linia orizontului lăsa urme roșiatice pe cer, aproape la fel de frumoase ca părul lui Valentine bătut de vânt.
CAPITOLUL II
Întreaga stradă începea să se inunde, și gândindu-se la ea, Alex nici nu știa dacă plânge sau sunt doar stropii de ploaie cei care se lovesc de obrajii lui.
De obicei, ploaia îl făcea să se simtă mai bine, îi dădea o senzație de calm dar în același timp îl și neliniștea. Ciudată senzație. Dar cum se putea gândi la propriul bine când ea era în continuare întinsă pe patul alb de spital, în încăperea aceea incoloră? Cum putea să se gândească la propriul bine, când tocmai el era de vină pentru starea ei? Ar fi vrut să se arunce pe jos și să plângă liniștit, așa cum făcuse cu o seară înainte în camera lui, însă alți oameni s-ar fi oprit să îl întrebe ce are, iar prea multă atenție îl speria. Ar fi preferat să fie mereu singur, fără oameni cărora să le pese de el. Asta, sigur, dacă nu ar putea să o aibă pe ea aproape. Dacă i s-ar mai acorda o șansă, nu ar mai refuza-o. Însă începea să fie din ce în ce mai sigur că nu va mai exista o dată viitoare, nici dacă ea ar vrea să îl ierte.
Înaintă încet, ca o fantomă și, deși nu intenționase asta de la început, intră în parc și se îndreptă spre spital. Traversă podul și intră pe poarta spitalului. Tipii de la securitate se obișnuiseră cu prezența lui acolo, deci îl lăsară să treacă fără a-i adresa vreun cuvânt, însă privindu-l compătimitor. Traversă holurile spitalului pe care acum îl știa la fel de bine ca pe propria casă. Ajunse în fața ușii salonului pe care scria cu litere mari de tipar "Elena Jensen ". Ușa era închisă și din spatele ei nu se auzea nimic altceva decât sunetul aparatelor și bâzâitul acela sinistru specific spitalelor. Deschise încet ușa, temându-se parcă să nu o trezească și se strecură înauntru. Se apropie încet de pat. Părul ei blond și lung se împrăștia pe așternuturile de un alb imaculat. În jurul capului, același bandaj alb care acum nu mai era pătat cu sânge. Privind chipul ei palid și inexpresiv, nu mai putea să îl asocieze cu nimic din ce își amintea despre Elena de odinioară. Ar fi vrut să îi spună ceva, dar deja știa tot ce putea fi spus. Se așeză încet pe scăunelul de lângă pat și își așeză mâna peste mâna ei albă și caldă. Privi cu atenție chipul ei, încercând să distingă orice mică mișcare, orice semn de viață. Însă, ca de obicei, nu se întâplă nimic. Se ridică încet de lângă pat. Nu mai suporta să o vadă așa. În mod ciudat, obosise. Dar nu îl lăsa inima nici să plece. Ieși și închise ușa încet după el, de parcă i-ar fi fost teamă să nu o trezească. Se așeză pe un scaun din sala de așteptare, contemplând ușa simplă și numele ei scris pe ea.
-Ai venit și tu să o vezi pe blondă, așa-i?
Alex se trezi ca dintr-un vis și privi în stânga, spre cea care îi pusese întrebarea. O fată cu părul roșu închis și ochii mari de o culoare atât de închisă încât de departe puteau părea negri. Avea buzele subțiri și roșii, fără a părea date cu ruj. Înafară de fardul negru din jurul ochilor, nu părea să mai aibă vreo urmă de machiaj pe față. Era îmbrăcată complet în negru. Alex nu avea chef de nici o discuție, dar în același timp era curios.
-Poate. Contează? Ne cunoaștem cumva și nu știu eu? O întrebă cu un ton arogant.
Necunoscuta continuă, fără a-i răspunde la întrebare.
-Știi, dacă îți imaginezi că ești singurul îndrăgostit care fregventează salonul ei, te înșeli.
Alex ar fi vrut să înțeleagă cine era fata și ce voia de la el.
-Ce vrei de la mine?
-Știi, când o tipă ca ea pățește ceva, se trezesc mulți viteji sperând că o vor salva și vor fi eroii ei. Nu știu la ce te aștepți. Să se trezească din comă și să sară în brațele tale?
Alex privi uimit spre fata care îndrăznea să vorbească așa despre Elena.
-Nu înțeleg ce vrei de la mine. Măcar ai cunoscut-o?
-Oh, știu cine e și știu cum sunt persoanele ca ea. Era vedeta școlii nu-i așa? Avea atât de mulți pretendenți încât își permitea să îi joace pe degete și să își schimbe iubiții la fel cum își schimbă gențile ca să se asorteze. Dar, evident, aici intervii tu, prințul cuceritor, și crezi că o poți schimba. Și crezi că la tine o să țină mai mult decât la ceilalți, nu? Dar trebuie să înțelegi ceva. Nu ești mai special decât nimeni. Și, când o să se trezească, nu o să alerge în brațele tale, cum nu o să alerge în brațele nimănui. Nu ești mai presus decât toți foștii ei. Astea sunt doar iluzii, și e bine să afli asta acum decât atunci când o să te arunce ca pe o cârpă ruptă.
Alex rămase cu gura căscată ascultănd cum fata asta, apărută de nicăieri, îi vorbea ca și cum îl cunoștea de o viață, despre lucruri pe care le gândise și în care crezuse. Dar nu voia să asculte ce îi spunea. Nu voia să o creadă. Nu putea fi așa, altfel de ce i-ar fi spus Elena tot ce îi spusese?
-Te înșeli. La mine e diferit.
Fata râse ironic, dezvelindu-și dinții de un alb perfect.
-Tu chiar crezi asta, nu-i așa? Crezi că ea era îndrăgostită de tine. Alex nu putu să nu-i observe ironia din glas. Dragule, nu ai fost decât o altă jucărie e ei. Probabil se plictisise de toți sportivii cu bicepși și se gândise să încerce ceva nou. V-am văzut în liceu. Tu, ca un cățeluș dispus să se arunce de pe bloc dacă ea vrea asta și ea, jucându-te pe degete.
-Ascultă, îi răspunse Alex enervat, nu știu cune ești și unde vrei să ajungi cu asta dar nu am de gând să stau aici să îți ascult aberațiile.
Se ridică și se îndreptă spre ușă. Ar fi vrut să mai rămână. Ar fi putut sta acolo ore în șir. Dar nu mai suporta să o asculte pe fata asta apărută de nicăieri vorbind așa despre Elena. Nu știa exact ce îl deranja atât de tare. Probabil, posibilitatea ca toate astea să fie adevărate. Dacă avea dreptate? Dacă Elena nu îl iubise niciodată? Dacă fusese prea orbit de frumusețea ei exterioară pentru a mai observa și adevărata ei fire? Alex ieși abătut din salon. Ușa se trânti lăsând în urmă doar liniștea asurzitoare.
De obicei, ploaia îl făcea să se simtă mai bine, îi dădea o senzație de calm dar în același timp îl și neliniștea. Ciudată senzație. Dar cum se putea gândi la propriul bine când ea era în continuare întinsă pe patul alb de spital, în încăperea aceea incoloră? Cum putea să se gândească la propriul bine, când tocmai el era de vină pentru starea ei? Ar fi vrut să se arunce pe jos și să plângă liniștit, așa cum făcuse cu o seară înainte în camera lui, însă alți oameni s-ar fi oprit să îl întrebe ce are, iar prea multă atenție îl speria. Ar fi preferat să fie mereu singur, fără oameni cărora să le pese de el. Asta, sigur, dacă nu ar putea să o aibă pe ea aproape. Dacă i s-ar mai acorda o șansă, nu ar mai refuza-o. Însă începea să fie din ce în ce mai sigur că nu va mai exista o dată viitoare, nici dacă ea ar vrea să îl ierte.
Înaintă încet, ca o fantomă și, deși nu intenționase asta de la început, intră în parc și se îndreptă spre spital. Traversă podul și intră pe poarta spitalului. Tipii de la securitate se obișnuiseră cu prezența lui acolo, deci îl lăsară să treacă fără a-i adresa vreun cuvânt, însă privindu-l compătimitor. Traversă holurile spitalului pe care acum îl știa la fel de bine ca pe propria casă. Ajunse în fața ușii salonului pe care scria cu litere mari de tipar "Elena Jensen ". Ușa era închisă și din spatele ei nu se auzea nimic altceva decât sunetul aparatelor și bâzâitul acela sinistru specific spitalelor. Deschise încet ușa, temându-se parcă să nu o trezească și se strecură înauntru. Se apropie încet de pat. Părul ei blond și lung se împrăștia pe așternuturile de un alb imaculat. În jurul capului, același bandaj alb care acum nu mai era pătat cu sânge. Privind chipul ei palid și inexpresiv, nu mai putea să îl asocieze cu nimic din ce își amintea despre Elena de odinioară. Ar fi vrut să îi spună ceva, dar deja știa tot ce putea fi spus. Se așeză încet pe scăunelul de lângă pat și își așeză mâna peste mâna ei albă și caldă. Privi cu atenție chipul ei, încercând să distingă orice mică mișcare, orice semn de viață. Însă, ca de obicei, nu se întâplă nimic. Se ridică încet de lângă pat. Nu mai suporta să o vadă așa. În mod ciudat, obosise. Dar nu îl lăsa inima nici să plece. Ieși și închise ușa încet după el, de parcă i-ar fi fost teamă să nu o trezească. Se așeză pe un scaun din sala de așteptare, contemplând ușa simplă și numele ei scris pe ea.
-Ai venit și tu să o vezi pe blondă, așa-i?
Alex se trezi ca dintr-un vis și privi în stânga, spre cea care îi pusese întrebarea. O fată cu părul roșu închis și ochii mari de o culoare atât de închisă încât de departe puteau părea negri. Avea buzele subțiri și roșii, fără a părea date cu ruj. Înafară de fardul negru din jurul ochilor, nu părea să mai aibă vreo urmă de machiaj pe față. Era îmbrăcată complet în negru. Alex nu avea chef de nici o discuție, dar în același timp era curios.
-Poate. Contează? Ne cunoaștem cumva și nu știu eu? O întrebă cu un ton arogant.
Necunoscuta continuă, fără a-i răspunde la întrebare.
-Știi, dacă îți imaginezi că ești singurul îndrăgostit care fregventează salonul ei, te înșeli.
Alex ar fi vrut să înțeleagă cine era fata și ce voia de la el.
-Ce vrei de la mine?
-Știi, când o tipă ca ea pățește ceva, se trezesc mulți viteji sperând că o vor salva și vor fi eroii ei. Nu știu la ce te aștepți. Să se trezească din comă și să sară în brațele tale?
Alex privi uimit spre fata care îndrăznea să vorbească așa despre Elena.
-Nu înțeleg ce vrei de la mine. Măcar ai cunoscut-o?
-Oh, știu cine e și știu cum sunt persoanele ca ea. Era vedeta școlii nu-i așa? Avea atât de mulți pretendenți încât își permitea să îi joace pe degete și să își schimbe iubiții la fel cum își schimbă gențile ca să se asorteze. Dar, evident, aici intervii tu, prințul cuceritor, și crezi că o poți schimba. Și crezi că la tine o să țină mai mult decât la ceilalți, nu? Dar trebuie să înțelegi ceva. Nu ești mai special decât nimeni. Și, când o să se trezească, nu o să alerge în brațele tale, cum nu o să alerge în brațele nimănui. Nu ești mai presus decât toți foștii ei. Astea sunt doar iluzii, și e bine să afli asta acum decât atunci când o să te arunce ca pe o cârpă ruptă.
Alex rămase cu gura căscată ascultănd cum fata asta, apărută de nicăieri, îi vorbea ca și cum îl cunoștea de o viață, despre lucruri pe care le gândise și în care crezuse. Dar nu voia să asculte ce îi spunea. Nu voia să o creadă. Nu putea fi așa, altfel de ce i-ar fi spus Elena tot ce îi spusese?
-Te înșeli. La mine e diferit.
Fata râse ironic, dezvelindu-și dinții de un alb perfect.
-Tu chiar crezi asta, nu-i așa? Crezi că ea era îndrăgostită de tine. Alex nu putu să nu-i observe ironia din glas. Dragule, nu ai fost decât o altă jucărie e ei. Probabil se plictisise de toți sportivii cu bicepși și se gândise să încerce ceva nou. V-am văzut în liceu. Tu, ca un cățeluș dispus să se arunce de pe bloc dacă ea vrea asta și ea, jucându-te pe degete.
-Ascultă, îi răspunse Alex enervat, nu știu cune ești și unde vrei să ajungi cu asta dar nu am de gând să stau aici să îți ascult aberațiile.
Se ridică și se îndreptă spre ușă. Ar fi vrut să mai rămână. Ar fi putut sta acolo ore în șir. Dar nu mai suporta să o asculte pe fata asta apărută de nicăieri vorbind așa despre Elena. Nu știa exact ce îl deranja atât de tare. Probabil, posibilitatea ca toate astea să fie adevărate. Dacă avea dreptate? Dacă Elena nu îl iubise niciodată? Dacă fusese prea orbit de frumusețea ei exterioară pentru a mai observa și adevărata ei fire? Alex ieși abătut din salon. Ușa se trânti lăsând în urmă doar liniștea asurzitoare.
CAPITOLUL I
O rază slabă de lumină se furișă printre perdelele trase ale apartamentului. Alex ridică cu greu pleoapele. Sub ochii verzi avea cearcăne adânci. Stătea întins pe podeaua rece și tare. Se ridică încet, sprijinindu-se de pat. Capul îl durea îngrozitor și amțeala îl făcea să simtă că totul se învârte în jurul lui. Privirea îi acunecă spre un colț al camerei, acolo unde rămăsese cuțitul cu o seară în urmă.
"Lașule! Nu ești în stare de nimic!" se gândi. "Ai dat greș, ca de fiecare dată. Ai fi putut să scapi lumea de un nenorocit."
"Dar oare ea ar vrea asta?" Îi spuse rațiunea.
"Sigur că ar vrea. I-ai distrus viața." Îi spuse inima.
"Ea a făcut pasul pe care tu tot eziți să îl faci. Ea nu e o lașă. Ar trebui să iei exemplu de la ea."
Da, ar trebui să ia exemplu de la ea. Dar a incercat. A încercat, însă cuțitul nu vrea să îi atingă încheietura, pastilele nu vor să îi alunece pe gât și balustrada balconului nu vrea să îl lase de partea cealaltă. Tocmai pe el, cea mai mare pacoste, de care nu are nevoie nimeni. Tocmai pe el, atât de distrus încât și propria mamă a plecat cât mai departe de el.
Într-un final, trase adânc aer în piept și se hotărâ să facă un duș. Porni apa rece și intră în cadă îmbrăcat. Rămase acolo, sub jetul de apă rece, și se simți mai bine. Ca și cum apa rece i-ar spăla amintirile dureroase, dar numai pentru o vreme. Ar fi putut rămâne așa o veșnicie.
Când în sfârșit se hotărâ să iasă de sub duș, din cauza foamei, avea pielea zbârcită și hainele lipite de corp. Se uscă și mâncă. Ploaia care se stârnise lovea geamul cu putere. Alex luă un hanorac pe el, își puse căștile pe urechi, gluga în cap și ieși din apartament, trântind ușa după el.
"Lașule! Nu ești în stare de nimic!" se gândi. "Ai dat greș, ca de fiecare dată. Ai fi putut să scapi lumea de un nenorocit."
"Dar oare ea ar vrea asta?" Îi spuse rațiunea.
"Sigur că ar vrea. I-ai distrus viața." Îi spuse inima.
"Ea a făcut pasul pe care tu tot eziți să îl faci. Ea nu e o lașă. Ar trebui să iei exemplu de la ea."
Da, ar trebui să ia exemplu de la ea. Dar a incercat. A încercat, însă cuțitul nu vrea să îi atingă încheietura, pastilele nu vor să îi alunece pe gât și balustrada balconului nu vrea să îl lase de partea cealaltă. Tocmai pe el, cea mai mare pacoste, de care nu are nevoie nimeni. Tocmai pe el, atât de distrus încât și propria mamă a plecat cât mai departe de el.
Într-un final, trase adânc aer în piept și se hotărâ să facă un duș. Porni apa rece și intră în cadă îmbrăcat. Rămase acolo, sub jetul de apă rece, și se simți mai bine. Ca și cum apa rece i-ar spăla amintirile dureroase, dar numai pentru o vreme. Ar fi putut rămâne așa o veșnicie.
Când în sfârșit se hotărâ să iasă de sub duș, din cauza foamei, avea pielea zbârcită și hainele lipite de corp. Se uscă și mâncă. Ploaia care se stârnise lovea geamul cu putere. Alex luă un hanorac pe el, își puse căștile pe urechi, gluga în cap și ieși din apartament, trântind ușa după el.
PROLOG
Mîinile îi tremurau incontrolabil în timp ce apropia tot mai mult cuțitul tăios de încheietura mâinii stângi. Lama cuțitului strălucea vag de la raza de lumină pătrunsă pe furiș printre perdelele trase. Alex privi printre lacrimi cuțitul, apoi întoarse privirea spre noptiera veche unde, dintr-o fotografie frumos înrămată, o fată cu chip angelic și părul blond, numai bucle, îi zâmbea, ca de obicei. Numai că, de această dată, Alex nu mai vedea în zâmbetul ei blândețea și voioșia de altă dată. Acum, pe chipul ei nu mai putea vedea decât tristețe.
Îi veni în minte o altă imagine a ei. Și-o aminti întinsă pe patul alb de spital, inconștientă. Avea un bandaj alb înfășurat în jurul capului, iar o șuviță de sânge se prelingea de sub bandaj pe pielea albă a gâtului ei. Chipul îi era înfricoșător de palid. Părea că orice urmă a acelei energii debordante, molipsitoare, dispăruse, făcând loc acestei stări de inconștiență soră cu moartea.
Își aminti cum stătea la ușa salonului, incapabil să mai facă vreo mișcare, privind-o șocat, în timp ce rudele și cunoștințele, disperate, treceau pe lângă el înghiontindu-l.
De atunci, se aflase într-o stare insuportabilă de confuzie și vinovăție. El era responsabil pentru starea în care se afla și nu putea să îi uite privirea de ultima dată când o văzuse înainte de accident. Îl privise uimită, tristă. Expresia ei îi rămăsese întipărită în minte și, pentru o vreme, înlocuise orice amintire legată de ea.
Acum, mâinile îi tremurau mult mai tare decât înainte, în timp ce își apropia cuțitul de vene. Lama rece atinse încheietura, însă cuțitul îi căzu din mână și atinse cu un clinchet podeaua. Picioarele i se înmuiară și se prăbuși la pământ.
Rămase acolo, plângând, până când oboseala învinse și adormi.
Îi veni în minte o altă imagine a ei. Și-o aminti întinsă pe patul alb de spital, inconștientă. Avea un bandaj alb înfășurat în jurul capului, iar o șuviță de sânge se prelingea de sub bandaj pe pielea albă a gâtului ei. Chipul îi era înfricoșător de palid. Părea că orice urmă a acelei energii debordante, molipsitoare, dispăruse, făcând loc acestei stări de inconștiență soră cu moartea.
Își aminti cum stătea la ușa salonului, incapabil să mai facă vreo mișcare, privind-o șocat, în timp ce rudele și cunoștințele, disperate, treceau pe lângă el înghiontindu-l.
De atunci, se aflase într-o stare insuportabilă de confuzie și vinovăție. El era responsabil pentru starea în care se afla și nu putea să îi uite privirea de ultima dată când o văzuse înainte de accident. Îl privise uimită, tristă. Expresia ei îi rămăsese întipărită în minte și, pentru o vreme, înlocuise orice amintire legată de ea.
Acum, mâinile îi tremurau mult mai tare decât înainte, în timp ce își apropia cuțitul de vene. Lama rece atinse încheietura, însă cuțitul îi căzu din mână și atinse cu un clinchet podeaua. Picioarele i se înmuiară și se prăbuși la pământ.
Rămase acolo, plângând, până când oboseala învinse și adormi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)